Cum știm ce cărți fac parte din Biblie?
La prima vedere, întrebarea pare destabilizatoare. Dacă Biblia este autoritatea supremă pentru credință, atunci cine a decis ce anume intră în Biblie? Pe ce bază știm că aceste cărți sunt inspirate și nu altele? Dacă aici există o verigă slabă, întregul mesaj ar putea fi pus sub semnul întrebării.
Ca să înțelegem corect lucrurile, e nevoie să privim imaginea de ansamblu. Revelația biblică nu a apărut din întâmplare și nici nu a fost lăsată pe mâna hazardului. Ea face parte dintr-un proces coerent, supravegheat de Dumnezeu de la început până la sfârșit.
Totul pornește din inițiativa lui Dumnezeu. Dorința Lui de a vorbi cu omul este o expresie a dragostei Sale. Un Dumnezeu bun nu rămâne ascuns, ci Se face cunoscut. A urmat inspirația. Dumnezeu a ales oameni concreți și le-a insuflat mesajul Său, astfel încât ceea ce au scris să fie exact ceea ce El a dorit să transmită. Scriptura numește acest proces „insuflare divină”.
Apoi, Cuvântul a fost răspândit. A fost citit, predicat, copiat și transmis comunităților. Dar aici apare o întrebare esențială: cum au știut credincioșii ce texte sunt cu adevărat de la Dumnezeu și ce texte sunt doar religioase, dar omenești?
Răspunsul este simplu și profund în același timp. Biserica nu a inventat Scriptura. Ea a recunoscut-o. Canonul nu a fost creat de oameni, ci descoperit de ei. Cuvântul lui Dumnezeu a avut autoritate din momentul în care a fost scris. Comunitățile creștine doar au identificat această autoritate și au acceptat-o.
Pentru această recunoaștere, Biserica primară nu a acționat arbitrar. Au existat criterii clare, aplicate consecvent. S-a întrebat dacă scrierea provine de la un profet sau un apostol. S-a analizat dacă mesajul este în armonie cu adevărul revelat deja despre Dumnezeu. S-a observat dacă textul avea puterea de a transforma vieți. Și, foarte important, s-a ținut cont dacă scrierea era acceptată ca Scriptură de către cei care o primeau inițial.
Dintre toate aceste criterii, cel decisiv a fost legătura cu apostolii. Apostolii nu au fost doar martori ai lui Isus, ci fundația Bisericii. Lor li s-a promis că Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul și le va reaminti cuvintele lui Hristos. Mesajul care guvernează Biserica trebuia să vină prin ei sau sub autoritatea lor.
De aceea, o Evanghelie scrisă de un apostol sau asociată direct cu un apostol a fost primită ca Scriptură. Matei, Marcu (prin legătura sa cu Petru), Luca (în colaborare cu Pavel) și Ioan nu au fost alegeri întâmplătoare. La fel, scrisorile lui Pavel au circulat încă din timpul vieții sale și au fost tratate ca Cuvânt al lui Dumnezeu. Chiar Petru le așază pe același nivel cu celelalte Scripturi.
Interesant este că acceptarea nu a venit târziu. Comunitățile creștine timpurii au recunoscut rapid aceste scrieri ca fiind inspirate. Textele necanonice, în schimb, au avut o circulație limitată, au fost contestate și, în cele din urmă, respinse.
Când, mai târziu, au apărut confuzii și scrieri false care pretindeau autoritate divină, Biserica a organizat concilii. Nu pentru a decide ce este Scriptură, ci pentru a confirma public ceea ce fusese deja acceptat în mod larg. Alegerea a fost clară: rămânem ancorați în învățătura apostolilor.
Privind întregul proces, devine evident un lucru. Dumnezeu nu a inspirat Cuvântul Său ca apoi să-l lase pradă confuziei. El a fost prezent în fiecare etapă: inspirație, transmitere, recunoaștere, păstrare și iluminare. Dacă Dumnezeu a vorbit, a avut grijă și ca vocea Lui să fie auzită și recunoscută.
De aceea, putem avea încredere deplină că Biblia pe care o avem astăzi conține exact cărțile pe care Dumnezeu a dorit să le avem. Nu mai multe. Nu mai puține. Exact suficiente pentru a-L cunoaște pe Hristos, pentru a înțelege adevărul și pentru a trăi o viață ancorată în voia Lui.