Iacov (Israel) — luptătorul care s-a întâlnit cu Dumnezeu

Era seara, și praful drumului spre Padan-Aram îi acoperea sandalele. Avea probabil patruzeci de ani, fugea de fratele lui geamăn care voia să-l omoare, și îi furase tatălui orb binecuvântarea de întâi-născut cu o mână de blană de ied. Dormea pentru prima dată sub cerul liber, cu o piatră drept pernă. Numele lui era Iacov — în ebraică „apucătorul de călcâi", „șmecherul", „cel care înlocuiește". Și își trăia numele până la ultima literă.

Numele care l-a urmărit toată viața

S-a născut al doilea, dintr-o naștere chinuită — Rebeca purtase doi gemeni care „se loveau în pântecele ei". Domnul îi descoperise: „cel mai mare va sluji celui mai mic" (Geneza 25:23). Esau a ieșit primul, roșcat, păros. Iacov l-a urmat ținându-l de călcâi. Numele i-a fost dat ca o glumă, dar caracterul l-a adoptat ca pe o vocație. La prima ocazie, a cumpărat dreptul de întâi-născut al fratelui său în schimbul unui blid de linte. Esau era epuizat după vânătoare; Iacov știa exact când să-l prindă.

Binecuvântarea furată

Anii au trecut. Isaac a îmbătrânit, ochii i s-au întunecat. Voia să dea binecuvântarea părintească lui Esau înainte să moară. Mama Rebeca, care îl prefera pe Iacov, a pus la cale o înșelăciune. A îmbrăcat fiul cel mic în hainele lui Esau, i-a pus blană de ied pe gât și pe brațe ca pielea păroasă a fratelui, i-a dat o mâncare gătită ca cea de vânat. Iacov a intrat la tatăl orb, l-a mințit fără să clipească: „Eu sunt Esau, întâiul născut al tău". Și a luat binecuvântarea care nu era a lui. Esau s-a întors de la vânătoare cu mâncarea promisă, a aflat ce s-a întâmplat și „a strigat cu un țipăt mare și plin de amărăciune". A jurat că-l va ucide pe Iacov de îndată ce tatăl va muri. Mama l-a trimis pe Iacov departe, la fratele ei Laban, „pentru câteva zile". Au fost douăzeci de ani. Și nu și-a mai văzut niciodată mama în viață.

Scara din Betel — Dumnezeu îl întâlnește pe drum

În prima noapte a fugii lui, undeva între Beer-Șeba și Haran, Iacov s-a culcat pe o piatră. Era un om al manipulării, care fugea de consecințele propriilor apucări, care merita orice altceva decât har. Și acolo, în acea noapte, Dumnezeu i-a deschis cerul. Era o întâlnire cu totul neașteptată: Dumnezeu nu a venit cu dojană pentru binecuvântarea furată, ci cu promisiune. „Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge". Iacov s-a trezit cutremurat: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut." A numit locul Betel — „casa lui Dumnezeu". Și apoi, ciudat de elocvent pentru caracterul lui, a făcut un legământ negociat cu Dumnezeu: dacă mă păzești și mă întorci în pace, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu, și voi da zeciuiala. Chiar și în întâlnirea cu cerul, Iacov încă negocia.

Douăzeci de ani sub Laban — manipulatorul manipulat

La Haran, l-a întâlnit pe Rahela la fântână și s-a îndrăgostit. A muncit șapte ani pentru ea. „I s-au părut câteva zile, atât de mult o iubea". Apoi a venit nunta — și dimineața, în lumina zorilor, a descoperit că Laban îi pusese în pat pe Lea, sora cea mai mare, în locul Rahelei.

Imaginează-ți nedumerirea — și apoi, lent, justeția lecției. Cel care își îmbrăcase fratele în haine ca să fure binecuvântarea, era acum păcălit cu o soră îmbrăcată în haine de mireasă. Cel care profitase de orbirea tatălui său, fusese păcălit de întunericul nopții. Dumnezeu nu îl pedepsea — îl învăța. Iacov a muncit încă șapte ani pentru Rahela. Apoi încă șase pentru turme. Douăzeci de ani de muncă grea, soți rivale, copii din patru femei diferite, salarii schimbate de zece ori. Manipulatorul a fost manipulat. Și în acel cuptor, a început să se topească.

Lupta de la râul Iaboc

După douăzeci de ani, Domnul i-a spus să se întoarcă în țara lui. Iacov a plecat cu turme, slujitori, soții, unsprezece fii și o fată. Aproape de hotar a aflat că Esau venea spre el — cu patru sute de oameni înarmați. Frica veche s-a întors. A trimis daruri în avans, a împărțit tabăra în două ca să salveze măcar o jumătate. Apoi, în noaptea dinaintea întâlnirii, și-a trecut familia peste râul Iaboc, și a rămas singur pe malul de dincoace. Acolo, în întuneric, cineva l-a apucat și a început să se lupte cu el.

Toată viața lui apucase ca să ia ceea ce nu i se cuvenea. Acum apucă, în sfârșit, pe Cel Care i se cuvenea. Și nu mai vrea să dea drumul. Necunoscutul l-a întrebat: „Cum te cheamă?" — o întrebare ciudată pentru un om puternic care îl îndemnase să spună adevărul despre el însuși. „Iacov". „Apucătorul". „Înșelătorul". Cu o singură vocală, totul.

Soarele răsărea când Iacov a trecut Iabocul, șchiopătând. Coapsa lui era scrântită — pentru tot restul vieții. Era binecuvântarea lui adevărată, și amintirea zilnică a luptei. Esau l-a întâlnit nu cu sabia, ci cu îmbrățișarea. Au plâns amândoi.

Drama familiei și anii din Egipt

Israel a avut doisprezece fii — capii celor douăsprezece seminții. Dar familia lui era marcată de favoritismul pe care îl moștenise. Iosif, fiul Rahelei, era preferatul; frații l-au vândut ca sclav în Egipt și i-au spus tatălui că o fiară l-a sfâșiat. Iacov a plâns douăzeci și doi de ani crezând că băiatul lui este mort. Apoi, sub o foamete uriașă, fiii lui au plecat în Egipt după grâu și au descoperit acolo un vicerege care le-a spus: „Eu sunt Iosif, fratele vostru". Iacov a coborât în Egipt la 130 de ani. Faraon l-a întâmpinat cu cinste, și bătrânul patriarh a binecuvântat pe rege ca un om care își știe locul în lume — un om care învățase, în sfârșit, că binecuvântarea nu se fură, se primește. A trăit încă șaptesprezece ani în Egipt și a murit înconjurat de fii, după ce le-a profețit asupra fiecăruia ce avea să-i întâmpine.

Ce ne învață povestea lui Iacov

Iacov ne arată că harul lui Dumnezeu nu îi alege pe cei impecabili, ci îi alege pe cei mai puțin probabili și apoi îi transformă. Dumnezeu nu a așteptat ca el să devină Israel ca să i Se descopere — i S-a descoperit pe scara din Betel, exact când Iacov era la fundul prăpastiei lui morale. Harul vine întâi; transformarea urmează. Mai mult, lupta cu Dumnezeu produce binecuvântare: Iacov nu a fost binecuvântat pentru că a câștigat lupta, ci pentru că nu i-a dat drumul. Apucarea de Dumnezeu chiar și în întuneric, refuzul de a pleca până nu primești binecuvântarea — acelea sunt semnele unui om care a învățat să trăiască cu Cerul. În sfârșit, cicatricea contează. Iacov a șchiopătat pentru tot restul vieții — semnul unei atingeri sfinte. Cicatricile tale, după întâlnirea cu Hristos, nu sunt motive de rușine: sunt mărturii ale unei lupte din care ai ieșit învins, dar binecuvântat.